Un an nou la uşa bate..

2012- un an frumos care peste cîteva ore va deveni istorie. 2012 a fost destul de generos.. dar vorba ceea "este loc şi de mai bine".. aşa că de la 2013 aştept mai multe! La mulţi ani tuturor! Ne auzim şi vedem la anul! Un an nou fericit! Fie ca toate visele să devină realitate şi să avem parte de tot cei mai bun. Să avem oameni  dragi şi scumpi alături şi clipe cît mai frumoase alături de ei!)) Să fim cu toţii mai buni în noul an!

"я патриот своего папы!"

Nu renunţa!

(Pentru toţi cei care nu au încredere.. care se tem să creadă în visele lor!)

De ce preferi tot timpul să renunţi la ceea ce vrei, la ceea ce simţi, doar pentru a nu ‘supăra’ pe nimeni? De ce continui sa te ascunzi în umbră, cînd toţi cei din jur profită de ceea ce viaţa le oferă?

De ce alegi să renunţi  la ceea ce te defineşte?

De ce renunţi atît de ușor la luptă? De ce ți-e frică de cîștig? Și mai ales.. cînd vei realiza că meriți să cîștigi?

Nu înţeleg de ce de atîtea ori renunţăm la lucruri, la persoane și mai ales..renunţăm la noi. Cînd? În momentul în care suntem prea slabi să luptăm, cînd ne e frică de respingere, de regret sau de nereuşită. De ce ne ferim de fericire? De ce alegem să renunţăm la sufletul nostru, doar pentru satisfacția celor din jur?

Renunţi la persoana iubită, cînd ți se pare că viaţa nu e ‘de partea ta’. Dar tu nu ştii oare, că drumul pe care nu întîmpini greutăţi, nu duce nicăieri? De ce îţi refuzi dreptul de a iubi și de a te simţi complet lîngă o persoană pentru care tu eşti totul? Și totuşi.. renunţi. Pentru că în momentul în care dai de cel mai mic obstacol, întorci spatele celui care te iubeşte, doar pentru că el nu e lîngă tine dar ..te aşteaptă la final. Însă tu, la jumătatea drumului.. renunţi.
Renunţi la sufletul tău, în momentul în care laşi persoanele să ți-l calce în picioare. Și mai ales, renunţi la sufletul tău în momentul în care întorci spatele celui care te iubeşte și alegi să îţi oferi speranţele și emoţiile unei persoane care este prea preocupată de superficialitate, și mai ales, de propria persoană.

Renunţi la visul tău. De ce? De ce alegi să faci parte din ‘multime’ , să stai pe margine și să admiri persoanele care reuşesc? Ştii bine că locul tău e acolo, în centru, pentru că poţi să schimbi / să faci ceva. Orice. Și începe de azi.

De ce îţi spun în permanență să lupți? Nu pentru că aș vrea să dau lecţii de morală (aș avea nevoie și eu de unele..) și nici pentru că vreau să te ‘cert’. O fac pentru că am învățat din propriile greşeli. Eram și eu la fel: renunţam la orice persoană care se apropia de mine ‘prea mult’, de frică să nu se termine totul prea repede
(mi-era frică de fericire!); renunţam să mă afirm, pentru ca să nu supăr alte persoane; și mai ales, renunţăm să lupt, pentru că mi-era frică de eşec. Am renunţat de multe ori la propriile vise. Nici acum n-aș putea să zic sigur de ce. Însă am învățat că unele dintre ele chiar se pot îndeplini. Dar dacă am abţine lucrurile mult prea uşor..ce farmec ar mai avea? Și astfel, am înățat să lupt.

Nu renunţa la visul tău. Cu toţii primim la un moment dat, ceea ce merităm. Nu îţi poate lua nimeni locul, pentru ca ce e al tău, e pus într-un colț, pe undeva.

Luptă să-ți atingi visul și nu te uita nicicînd la oamenii care ar da orice să te vadă supărat, trist, învins. O şansă ai să faci totul așa cum trebuie și mai ales..așa cum meriți. Pentru că tu meriți tot ce e mai bun. De ce? Ei bine, pentru că așa spun eu!

NU RENUNŢA! Lupta, izbeşte, speră și mai ales, nu uita niciodată persoanele care au crezut în tine!

Dum-dum-dum...

22:33,  cu căștile pe cap beau ceai cu lămîei, ascult muzică și ni-i *****
azi îi una din zilele celea...cînd ți-i:

"Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum..."

Uneori mi-e dor..

Duc lipsa acelor seri în care, în loc să-mi las capul pradă pernei, prefer să vorbesc cu tine. Ştiu, nu mereu avem ce să ne spune, sunt părţi în care e o “liniște” totală, nici-un cuvînt din partea niciunuia dintre noi, dar asta nu mă împiedică să ador conversațiile noastre.
Întotdeauna vorbesc, parcă, prea mult..și totuşi nu spun niciodată cît ar trebui. Pentru că atunci cînd vine vorba de tine, cuvintele par ‘descoperite’ de sens. Și se fac mici, mici de tot. Și nu pot să reflecte tot ce simt eu pentru tine.
Acum, e greu. Pentru că am senzaţia aceea stupidă că sunt singură. Deşi ştiu că nu sunt. Sunt aici și totuşi.. eşti cu mine. Pentru că indiferent de zi, ora sau moment, te voi căuta în mine, în toate lucrurile pe care le-am făcut împreună (puţinele).
Dar ştii? Abia acum realizez că nici o distanţă nu e suficient de mare încît să te țină departe de mine. De ce? Pentru că tu eşti aici. Și locul tău va rămîne pentru totdeauna acelaşi. Lîngă mine.
Îmi lipseşte deseori zîmbetul tău. Și deşi îl am în minte și-n suflet, încă vreau să-l văd zilnic. În orice moment. Atunci cînd îl vîd, am certitudinea că nu sunt singură. Mi-e dor să-mi spui prinţesă și păpușă (a ta), că vrei la Mariana. Și iubesc felul tău de-a avea grijă de mine. Cu tine pot să fiu copil și în acelaşi timp ştiu că pot fi sprijinul de care ai nevoie. Și tu mă accepţi.
Acum e iar linişte. Dar ştii, nu e liniştea aceea pe care îmi place să o împart cu tine. Mi-e dor...Și ador momentele în care pot simţi atîtea, fără să spui nimic.
p.s. Ai grijă de tine)

Revenire

M-am săturat de oameni care îmi spun cum sunt şi ce ar trebui să fac, aşa cum m-am săturat să le cer celor pe care îi consider superiori să-şi dea cu părerea asupra mea.

Oricît ar fi de minunaţi aceşti oameni, noi niciodată nu vom fi la fel ca ei. Asta pentru că suntem diferiţi, şi fiecare are un alt rol (roluri diferite dar complementare).

Am obosit să urmez drumuri bătătorite de alţii, să cîntăresc ideile lor şi mai ales… şi să mă lupt cu mine însumi. Nici o frunză din acelaşi copac nu este la fel ca celelalte, nici un fulg de nea nu are acelaşi format, atunci de ce m-aş încăpăţîna să devin ceea ce nu sunt?

Indiferent dacă este un moft, o nevoie sau o etapă necesară, ştiu sigur că vocea interioară este singurul meu ghid, care nu e aceeaşi cu vocea perfecţionistă din capul meu sau din capul altora.

Dacă eu am răbdare cu mine, nu mă mai priveşte dacă ceilalţi nu au  cu mine.

Dacă eu mă accept aşa cum sunt, nu e treaba mea dacă ceilalţi nu mă acceptă.

Și dacă eu mă iubesc pe mine însumi aşa cum sunt, iubirea mea nu mai este condiţionată de ceea ce fac sau nu fac ceilalţi pentru mine…

Iubesc… pur şi simplu, fără condiţii, fără circumstanţe favorabile sau nefavorabile, fără a mai face proiecţii în viitor, fără a mai aştepta la nesfîrşit momentul potrivit pentru a manifesta ceea ce simt, fără a-l răni pe celălalt şi fără iluzia nemiloasă a perfecţiunii.

Acum ştiu că a-şi asuma dreptul de a-i eticheta pe ceilalţi şi de a le spune ce crezi tu că ar trebui să facă pentru a se îndrepta nu e decît o iluzie din marea de iluzii ale acestei lumi care ne păcăleşte zilnic. Nu există nici o reţetă, există în schimb o singură poţiune magică care vindecă orice boală şi orice durere- iubirea.

Să învăţ să admir..(pentru mine)

Sunt perioade în viaţa mea cînd tînjesc să cunosc oameni noi cu care să rezonez, dar acest lucru nu se întîmplă. Acum am înţeles că nu se întîmplă pentru că obişnuiesc să observ mai degrabă defectele decît calităţile, să judec în loc să admir, să mă uit la oameni doar cu mintea, nu şi cu inima.
Îmi construiesc mental nişte şabloane despre cum ar trebui să fie prietenii mei, iubitul sau persoanele apropiate, iar dacă cineva nu se încadrează mă grăbesc să le pun etichete sau să îmbrăţişez o atitudine închisă. Cum spunea cineva „atunci cînd judeci oamenii nu mai ai timp să-i iubeşti”. Dacă continui să critic în loc să admiri o să ajung singură... de asta în ultima perioadă încerc să mă schimb, să renunţ la "şabloane", pentru că ele mă fac să pierd oamenii de lîngă mine.. puţiniii oameni care încearcă să se apropie de mine.

Am observat că oamenii devin mai frumoşi atunci cînd admiră frumosul. Cît de frumoşi sunt copiii cînd se bucură de ceea ce văd. La fel suntem şi noi, doar că atunci nu avem o oglindă la îndemînă care să ne arate sclipirile din ochi şi seninătatea din priviri.

A venit şi rîndul inimii să-şi ceară drepturile şi să ne uităm unii la alții cu sclipiri de dragoste în ochi, oricît am fi de diferiţi. Ne-ar ajuta enorm mai multă dragoste în privire atunci cînd ieşim pe stradă, cînd cineva ne enervează în trafic, cînd un prieten ne vorbeşte urît sau cînd cineva ne salută cu un zîmbet pe care pînă atunci nu l-am remarcat. Să revenim la acea natură profund umană şi dacă nu putem răspunde cu dragoste la indiferenţă, măcar să răspundem cu dragoste la dragoste, pentru că şi asta am cam uitat, o spun din propia experinţă. E o lecţiie pentru noi toţi!
Un filmuleţ exact la temă:

Cînd nu ştii ce să faci..

Eu chiar nu ştiu.. eu sunt confuză pînă la extreme.. încurcată de tot.. Ce rău e cînd nu ai experienţă.. La mine cînd e vorba de sentimente nu prea mă lămuresc cu ele.. ce ciudată sunt! (o concluzie pentru mine) Şi de cîteva zile mă gîndesc la noi (dacă se poate spune "noi"), la cum ar fi dacă am fi mai apropiaţi, la ce aşteptări ai tu de la mine.. Şi oare sunt eu fata de care ai nevoie?! (chiar mă îndoiesc) Şi eşti tu băiatul de care am eu nevoie (eu doar nu aş vrea să te rănesc cumva, asta e marea mea temere, că o să sufăr eu sau nu, asta nu contează..eu ştiu că o să mă descurc, pentru că la asta am experienţă)... Mi-aş dori enorm să mă lămuresc cu asta.. pentru că nici aşa nu poate continua).... Orice aş face e greu pentru mine.. e greu. e aiurea. e ceva nou (ştiu că mi-am dorit ceva nou şi acum, în loc să fiu mulţumită eu mă vaiet) iar eu nu ştiu cum să mă descurc..Cred că am nevoie de timp să mă lămuresc.. de timp şi de linişte..


p.s. e probabil cel mai încurcat articol de pînă acum... e aşa pentru că aşa e şi în mintea şi sufletul meu- mare încurcătură.. şi parcă astea nu ar fi de-ajuns, mai sunt şi răcită iar în acest moment mă doare îngrozitor capul...((((((

gînduri..

Şi cît de uşor mă ataşez de oameni.. cît de uşor devin dependentă.. Cît de uşor şi frumos apar unii  în viaţa mea.. şi cît de bine poate fi să ai aşa oameni în suflet, în gînd, în vise, în inimă... Mă tem doar că vre-o dată o să-i plictisesc sau o să-i dezamăgesc şi nu-mi doresc asta pentru că  mă tem că aş putea să-i pierd. Vreau să-i merit şi să le pot răsplăti că-mi fac viaţa mai frumoasă, că au apărut în ea şi că au decis să rămînă acolo!))

Sîntem deja în septembrie..  nu am scris de mult pe blog din lipsa de timp mai mult.. totuşi în acest timp nu s-au întîmplat prea multe.. A început ultimul an de liceu care îmi dă bătăi de cap deja, mult stres şi emoţii de tot felul. E foarte complicat.. Sunt al 3-lea an la liceu dar mă simt de parcă aş fi în clasa a 10-a, e o stare ciudată, mă simt singură, străină şi izolată. Nu mai vreau să mai văd pe nimeni din liceul acesta, abia aştept să termin... La cămin e trist fără Diana, foarte trist, abia acum înţeleg cît de important e pentru mine acest omuleţ scump... fără ea "căsuţa" noastră nu mai e cum era..(( 
Nu mă pot acomoda cu regimul nou, dimineaţa sunt încă foarte somnoroasă, nu am chef de învăţat, reţin foarte greu temele şi nu am inspiraţie deloc.. Plus că suntem a 12-a şi profesorii nu uită să ne bată la cap în fiecare zi că avem BAC (mă irită deja asta, mă face să-mi fac griji mai mari în legătură cu BAC-ul, şi mă tem).. În cîteva cuvinte e totul aiurea... îmi vine să stau acasă (e aşa bine acasă), să las şcoala asta pe care o urăsc deja.. dar ştiu că nu se poate şi sper că o să depăşesc momentul şi o să ajung cu bine la final. Mult aşteptatul FINAL! Pînă atunci mă încarc cu multă răbdare, curaj şi sîrguinţă.

p.s. Ţin să mulţumesc încă o dată celor care m-au sunat şi mi-au ridicat morala zilele astea.. M-au ajutat foarte mult.. Le sunt recunoscătoare şi mă bucur că am aşa prieteni minunaţi..))

Vreau să mă îndrăgostesc..

S-au întîmplat atîtea şi totuşi nimic ca să mă scoată din starea asta în care mă aflu de luni de zile. Aş vrea o schimbare, aş vrea să fac ceva ce nu am făcut demult, aş vrea să mă îndrăgostesc, serios am nevoie de asta.. ştiu că anterior am scris undeva că nu vreau sentimente pentru că mă fac mereu să sufăr... păi, acum chiar m-aş îndrăgosti şi îmi caut o "jertfă" numai că căutările mele sunt fără succes. Mereu am visat la o poveste frumoasă, în care iubesc doi şi fericirea e regină.. Recunosc, sunt o capricioasă atunci cînd fac "analiza" unui băiat şi puţini intră în standardele mele.. şi asta mă pune pe gînduri.. tre' să schimb asta.. O să lucrez la asta..dar nu ştiu dacă se mai repară...

În fine, vreau să mă îndrăgostesc (:D) devin obsedată de gîndul ăsta...E ceva normal pentru romantici şi visători.. ei au mereu nevoie de dragoste, de afecţiune, de atenţie.. dar eu nu am nimic.. absolut... O să înnebunesc de la atîta singurătate...

Azi am constatat că nici surprizele nu mă mai bucură, nici convorbirile cu cei dragi nu mai sunt la sufletul meu. Azi am realizat că de fapt sunt singură…mai singură ca oricînd…Se pare că nu mai găsesc calea aceea ca din poveste care te duce pe drumul cel bun şi că m-am rătăcit în aşa hal că nu mă mai găsesc în sufletul nimănui… nici măcar în al meu.

La mare...

 Visul meu s-a împlinit.. Puţin de tot dar m-am bucurat de tot ce însemnă mare, soare, plajă.. M-am bronzat, acuma a început să îmi placă pielea bronzată. A fost per total- bine! Nici nu mă aşteptam să fie foate interesant pentru că am fost cu nişte rude, iar la mare e cel mai bine cănd mergi cu prietenii sau eventul cu iubitul (asta ar fi cel mai perfect). Am admirat apusul, e minunat, splendit chiar... m-am plimbat cu barca (am dat din pedale pînă nu am mai putut :D), m-am bălăcit în apă (încă nu pot să înot), am băut puţină apă sărată (nu-i bună :D), am văzut pentru prima dată meduze şi o cămilă (nu-mi plac deloc), m-am plimbat pînă seara tîrziu cu verişorii mei (mai mici) şi am admirat melancolic tinerii care se distrau atît de bine în compania prietenilor.. Dar, ca pentru prima dată, a fost mai mult pentru experieţă, deci a fost bine şi aşa, măcar am petrecut frumos timpul... data viitoare o să fie mai bine, sper.. Acuma mi-am spus că dacă o să merg la mare nu mai vreau cu familia sau cu rudele ci numai cu prietenii)...Pînă atunci o să-mi amintesc plăcut de Marea Neagră şi cele 4 zile petrecute acolo! )))

Nu mă mai recunosc..

Dezamăgirea-i cînd tot ce simţi e un regret amarnic şi chinuitor. Dezamăgirea-i cînd eşti laş, şi plîngi şi te ascunzi de ce ţi-e teamă sperînd că o să dispară. Am trăit multe dezamăgiri, dar acum e mai mult mai grav.. acum sunt dezamăgită de mine... "DA, Mariana, tu degradezi, dragă, şi nu-mi place ce faci din tine!"

Au trecut zile, zile înnorate şi reci, zile pline de tensiune şi de căutări. Au trecut zile de cînd am promis că-mi voi deschide sufletul şi voi scoate sentimentele negative, voi arunca tot ce este stricat şi voi deveni o persoană mai bună. Dar nu am reuşit să scap de nebunia mea.. ba din contra, eu înnebunesc mai tare, eu degradez din ce în ce mai mult. Nu mai găsesc nimic interesant în jurul meu care să îmi capteze atenţia de la starea mea. Caut ceva anume, nu ştiu ce, nu găsesc, dar nici nu mă chinui.

Acum, îmi dau seama că îmi complic viaţa şi mai mult. Mă simt foarte aiurea şi mă privesc ca şi cum aş fi transpusă în altcineva şi nu mă recunosc. Aseară am făcut chestii care nu-mi stau în fire, de care, cum am rămas singură, îmi era ruşine... şi acum îmi este.. Eu nu ştiu ce-i cu mine, eu nu eram aşa, eu aveam demnitate, eu credeam că sentimentele sunt ceva nobil că anume ele îi apropie pe oameni.. şi acum.. eu am facut-o.. acum au dominat nu sentimentele pure ci prostia mea, ura şi nebunia din mine.. Eu nu sunt un om bun, eu sunt o ratată, o ipocrită şi o profitoare! "Da, Mariana, asta eşti! Ar trebui să-ţi fie ruşine!"... (Crede-mă, îmi este!)

Nu te îndepărta..

Uneori pur şi simplu simţi cum oamenii se îndepărtează de tine nu la propriu ci la figurat..

Noi la propriu eram departe unul de celalant, dar măcar te simteam aprope, simteam caldura din tine cu care mă hraneam atunci cînd mă simţeam singură.. Şi sufletul tău spuneai că e la mine, şi eu am promis că o să am grijă de el... dar de ce acum l-ai luat înapoi? Şi de ce te îndepărtezi de mine? Nu înţeleg ce se petrece.. dar nu îmi place deloc asta.. Mă ataşasem într-un fel de tine şi discuţiile noastre deveneau tot mai interesante şi mai importante pentru mine, şi tu ai devenit într-un fel important.. nu ştiu exact ce simt pentru tine dar e o legatură care nu-mi permite să te las să te îndepărtez.. Eşti, într-adevăr un om un pic ciudat.. dar aste te face deosebit şi nu mă deranjează, ba chiar îmi e interesant să te descoper şi să te ajut să depăşeşti momentele dificile. Ţi-am promis că o să te ajut, mi-am promis şi mie asta.. şi că o să te ajut chiar dacă nu prea o să fii deacord.. doar că o să-mi fie greu să o fac dacă o să mă ignori.. Şi îmi pare rău pentru că chiar am vrut să-ţi fiu alături.. şi credeam că eşti şi tu deacord cu asta, dar lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată şi eu nu ştiu ce o să fie mai departe.. dar cu siguranţă nu va mai fi aşa cum îmi imaginam..

Orice-ar fi eu o să continui să fiu alături de omul cu care am făcut un contract (cu zîmbete reciproce), cu care am avut o plimbare virtuală minunată, care "m-a condus pînă acasă" , care m-a ascultat cînd îi vorbeam şi a devenit o parte din viaţa mea...

Există perioade...

...cînd cedezi... Laşi mîinele în jos... Tu, acea care ieri strigai că nu te opreşti în faţa la nimic, că nu oboseşti în goana după  realizari, că poţi! Tu azi priveşti cu o indiferenţă totală spre nicăieri... Nu-ţi pasă... Şi parcă nici nu mai înţelegi de ce ieri ţi-a păsat atît de mult...
...cînd te plictiseşti... Şi nu, nu de ceva anume - per total... Faci totul de parcă ai fi un robot programat, iar seara te conectezi la somn, pentru ca mîine va începe plictiseala de la început...
...cînd nu-ţi trebuie nici dreptate, nici libertate, nici democratism - priveşti cum lucrurile merg aşa cum merg - chiar de nu eşti deacord cu asta. Tu doar zîmbeşti eronic...
...de demotivare totală... Priveşti oamenii care sînt exemple pentru tine şi spui: şi eu miine voi fi la fel, dar azi daţi-mi pace!
 

Există perioade - doar ca ele trebuie să fie cît mai scurte şi cît mai rare!

despre 10 zile frumoase..

Am fost în tabără...am fost la "Coroana" şi acolo a fost bine :D ...
Serios, a fost bine.. chiar minunat! Şi vreau înapoi.. Chiar dacă eram cea mai mare mi-am făcut o mulţime de prieteni şi m-am simţit minunat alături de ei... îmi lipsesc...
Prima impresie a fost destul de rea şi am crezut că n-o să am răbdare 10 zile acolo...dar pe urmă m-am acomodat şi cu copiii care puteau să-mi spună "lelea", (care credeau că eu de fapt sunt educatoare, la început), cu apa foarte rece, cu bucătăresele deloc amabile, cu educatorul foarte indiferent (a cărei munci i le îndeplineam mai mult eu), cu discoteca foarte scurtă (care a fost anulată în ultimele 2 seri) şi lista asta ar putea fi continuată.. Dar oricum toate astea au fost compensate de prietenie, de oamenii minunaţi pe care i-am întinit acolo, de colegele mele de cameră (mai ales de "miţişor", ea (Veronica), o să-mi lipsească cel mai mult), de zîmbetele noastre, de pozele hazlii, de cîntecele noastre (cel mai cîntat a fost "Mai frumoasă", Laura Stoica), de cele 36+36 de cărţi (xD), de bătutul în perete şi chiar de certurile cu băieţii cu care mereu eram în conflict şi la care strigam prea tare uneori (recunosc)...  Au fost momente peste momente, clipe pe care n-o să le uit niciodată.. Pînă la urmă a fost SUPER.. Şi dacă ar fi posibil să se repete toata istoria asta nu aş ezita să o mai trăiesc o dată..

p.s. am fost cîştigătoarea concursului "MISS COROANA" (mă scuzaţi, dar nu pot să nu mă laud) :D :D

şi poze mai sunt multeee...

Povestea lui Nicu..

Cu siguranţă majoritatea fetelor au o jucărie de pluş (de obicei, un urs) la care ţin cel mai mult, pe care o au din copilărie, cu care uneori dorm, şi-o strîng în braţe şi jucăria aceia ştie tare multe secrete şi tot ea s-a bucurat sau i-a sters lacrimile stăpînei sale..Altfel, jucăria asta e cel mai bun prieten şi cel mai de încredere... Hmm.. am şi eu una.. (xD).. e un urs şi îl chiamă (ştiu că e ciudat) Nicu.Nu ştiu de cînd îl am, nici mama nu mai ţine minte, dar sunt sigură că la vîrsta de 4 ani îl aveam deja. Iar pe cînd aveam 5 ani şi-a primit acest nume. De ce Nicu şi cine e acest Nicu de fapt? E o poveste frumoasă, interesantă şi chiar amuzantă..

Totul a început în vara cînd aveam 5 ani. Atunci am fost în vacanţă, la Hînceşti, şi l-am întîlnit pe adevăratul Nicu, era un baieţel din blocul unde locuia nana mea, la căre am mers în vacanţă. Cît timp am stat acolo Nicu era partenerul meu de joacă, el a fost primul băieţel cu care eu am prietenit (un fel de prima dragoste :D), chiar dacă nana îmi spunea să mă feresc de el, să nu mă joc (din anumite motive, devenise dragoste interzisă :D ) eu găseam în el o companie bună aşa că petreceam cam mult timp împreună. Vacanţa mea la Hîncesti a fost cam scurtă şi eu a trebuit să mă întorc acasă, aşa m-am despărţit de prietenul meu şi de atunci nu-mi mai amintesc să-l mai văzut. Cînd am venit acasă i-am pus ursului meu de plus (care încă nu avea un nume) numele Nicu. Acum nu-mi amintesc cum arăta acel băieţel, probabil dacă nu primea ursul meu de plus numele lui nici nu-mi mai aminteam probabil că am cunoscut acest băiat, dar aşa de fiecare dată cînd îl iau de Nicu (ursuleţul) în braţe îmi amintesc plăcut de prietenul meu din copilărie şi iar zîmbesc, amintindu-mi povestea aceasta))
 

Uneori mă gîndesc să-l caut pe băiatul acesta, măcar să-l văd, dar relizez că e o misiune foarte dificilă..
Cît despre Nicu (ursuleţul meu drag), îmi este şi azi alături (doar că a " îmbătrînit" şi el un pic, odata cu stăpîna sa :D), mai doarme uneori cu mine (nu mereu :D), îmi mai ascultă poveştile, văicăierile şi strigătele de bucurie...E o companie bună, oricum))                                     O seară frumoasă tuturor!

Aici  aveam 4 anişori, eram o zîmbăreaţă.. iar ursuleţul maro e Nicu (pe atunci încă nu era Nicu)..

Compania perfectă)).. şi iată-l şi pe Nicu ( mai "bătrîn")..

lăsaţi-mă...

....să plîng.. lăsaţi-mă.. am atîta nevoie de o eliberare şi asta e eliberarea mea.. nimeni probabil nu mă întelege, poate că nici nu trebuie.. a revenit starea ceea de pesimism nebun, de singuratate şi tristete.. în acest momente mi-e greu să gîndesc sau să scriu.. lacrimile încurcă.. e aiurea.. e iar aşa ca înainte.. e.. simt că revin la stările de cîndva şi nu vreau.. mă doare.. şi acest moment sunt prea multe puncte iar asta înseamnă că nu e bine..(((   

Aproape 18 ))

Cum am spus anul trecut.. "pentru mine 18 e prea mult" e prea mult şi acum şi cu greu accept această vîrstă!.. Iată că puţin timp mă desparte de ea.. dar nu vreau, copilul din mine mai vrea să fie copil. Acum mă gîndesc ce repede au trecut anii, ce repede am crescut... Nici nu-mi vine a crede... Doamne, 18 ani.. cînd eram mică mă gîndeam:  "de-aş fi mare... cînd o să am 18 ani.." şi acum parcă nu simt nimic aşa deosebit.. parcă 18 ani ar fi tot 10 sau 15.. Nu am de declarat nici o stupizenie care vine odată cu vîrsta. Nici diferenţe faţă de numărul 17 şi numărul 18 nu văd. E totul aşa cum trebuie să fie şi cum e. Cred că următoarele numere vin fără ca noi să facem nimic, sunt mici sau mari realizări care vin indiferent de ce facem noi în cele 12 luni. Nici acum pentru mine 18 nu înseamnă independentă sau maturitate.. e greu şi acum să vorbesc despre asta.. şi în momentul acesta mă simt ciudat.. E o stare aiurea.. încerc să mă gîndesc cam ce au însemnat aceşti 18 ani şi cînd au reuşit să se scurgă.. realizez că au fost şi buni şi răi, şi frumoşi şi mai puţin frumoşi.. În aceşti ani am căzut şi m-am ridicat, am plîns şi am rîs, am învins şi am fost învinsă, am sperat, m-am dezamăgit, am iubit, am suferit, am fost şi puternică, şi slabă, şi pesimistă si optimistă, am pierdut şi cîştigat prieteni, am avut mereu oameni dragi alături, care practic m-au ajutat să cresc, să ajung la cea de-a 18 aniversare.. am reuşit să fac multe lucruri dar sunt şi altele pe care nu am reuşit să le fac (şi am regrete, e păcat... pentru că realizez că chiar trebuiau  facute..). În fine, nu asta contează acum. Oricum am să încerc să recuperez, să îndrept, să progresez, să cresc, să fiu mai bună...

Acum vreau să le mulţumesc părinţilor, pentru că avut grijă ca eu să vin pe lume şi apoi să ajung la a 18- a aniversare, să le multumesc pentru dragoste, bunătate, răbdare, afecţiune si susţinere. Mulţumesc bunicilor care mi-au legănat copilăria şi au fost cei mai buni cu mine, le mulţumesc pentru cele mai frumoase poveşti şi cele mai scumpe braţe pe care mi le-au oferit cu dragoste şi afecţiune. Mulţumesc prietenilor (chiar dacă-s puţini) pentru că mi-am fost, şi-mi sunt alături la bine si rău, pentru că au încredere şi răbdare cu mine, pentru că au apărut în drumul vieţii mele. Multumesc Domnului că Se gîndeşte de acolo de sus la mine şi la cei dragi şi apropiaţi mie.

Dacă ar fi să-mi doresc ceva atunci ar fi SĂNĂTATE şi OAMENI DRAGI ALĂTURI în primul rînd.. şi apoi fericire, noroc şi succese.. cît mai multe îmbrăţişări, apusuri frumoase şi pe cineva alături.

Cam atît am a spune la 17 ani (aşa nu vreau să treacă vîrsta asta, devin melancolică, parcă aş împlini 50 şi nu 18), sper că la 18 ani am să fiu mai matură, cu gînduri mai realiste şi cu vise mai puţine (pînă la urmă tot o visătoare sunt da sper că acum raţiunea o să domine visele) şi fapte mai multe!  La mulţi ani, Mia, Maria şi Mariana!)) 

DA, E ZIUA MEA!!! (peste citeva minutele) Şi se preconizează sărbătoare mareeeeee!

Îmbrăţişările..

O îmbrăţişare îţi poate alunga temerile interioare, îţi poate alina dureri, îţi dă forţă, siguranţă...
Sunt momente în care ne simţim goliţi, slabi, nedoriţi, părăsiţi, neînţeleşi, neiubiţi... şi atunci avem atîta nevoie de o îmbrăţişare!

Sunt fel şi fel de îmbrăţişări. Sunt îmbrăţişări de bun găsit, de adio, îmbrăţişări oferite cuiva care suferă, sau cuiva care se bucură, îmbrăţişări părinteşti - care îţi oferă o siguranţă şi o forţa de nedescris, îmbrăţişări prieteneşti - care îţi oferă încredere şi alinare, îmbrăţişarea omului drag - care îţi oferă căldura întregului univers...Iubesc îmbrăţişările! Şi am acum nevoie de o îmbăţişare (nu contează de care)...

O seară frumoasă..)))

Către/pentru EL..3

Nu cred că trebuie să fiu cea mai frumoasă și nici tu cel mai frumos... Și cu toate acestea știu că eu voi fi pentru tine cea mai cea, iar tu pentru mine cel mai cel. Precis nu vom avea o viață perfectă și cu siguranță vom avea parte de multe lipsuri și încercări... Dar știu că în momentele mele de teamă, de descurajare și de tristețe, tu îmi vei fi alături și îmi vei oferi siguranța brațelor tale. Și mai știu că mă vei face să rîd și că uneori mă vei privi în acel fel, care îmi va aminti că sunt frumoasă și că mă iubești. Vom plînge împreună, vom pierde împreună, vom construi împreună, vom visa împreună și vom abandona vise împreună. Vom ierta împreună și vom uita împreună....
Iubirea perfectă înseamnă să învăţăm să fim doi prieteni buni, pînă la sfîrșit...

Către/pentru EL..2

Si pentru că voi, băieţii mereu credeţi că fetele caută băieţi cu bani, scriu ce aşteptări am eu de la tine..

De ce crezi tu că eu am așteptări mari de la tine? De ce crezi că te vreau un prinț frumos și bogat? Eu îmi doresc doar siguranța iubirii. Îmi doresc să adorm noaptea în brațele tale, știind că dimineață mă voi trezi tot acolo. Îmi doresc doar să îmi zîmbești atunci cînd mă vezi. Îmi doresc îmbrățișarea ta atunci cînd sunt tristă și cînd sunt descurajată .Nu îmi doresc lucruri ca bogăție, ci amintiri frumoase cu tine. Nu îmi doresc să stăm împreună pe plaja unui resort de lux, ci să stăm întinși pe orice bucățică din acest pămînt, să privim cerul și să visăm aceleași vise. Nu îmi doresc un castel în care să ne pierdem unul de celălalt, ci un cămin al nostru, în care să te am mereu cît mai aproape, să te văd tot timpul și să pot ajunge la tine ori de cîte ori îmi doresc să îți fur o sărutare. Nu vreau diamante pe mîini, ci flori în vază și fluturi în suflet. Nu îmi doresc promisiuni și nici cuvinte mari, ci doar siguranța că noi doi vom îmbătrîni împreună...

Către/pentru EL..1

Am scris multe și de toate aici, blogul ăsta e plin de gînduri, de sentimente, de lacrimi, de zîmbete, de confesiuni, de fel de fel de chestii care-mi plac și care nu.
Am omis o temă foarte și foarte des prezentă în gîndurile și visele mele... Anterior am scris despre 10 lucruri care îmi plac într-o relaţie ("10 lucruri care mă fac fericită"), dar uite că nu am scris niciodată cum mi-aș dori să fie EL, cum ar trebui să arate, cum ar trebui să gîndească și cam ce aşteptării am de la EL. Și pentru că acum o să am destul timp liber ca să-mi petrec mai mult timp cu blogul meu, am decis că în perioada ce va urma o să scriu mai multe articole legate de EL, am ceva notiţe, o să le mai completez și sper să iasă ceva bun. O să fie ca  niște "scrisori" despre și pentru viitorul meu soţ (care sper să-l am :D).
Și cred că o să încep cu o mică descriere...deci cam așa..



Dragule, să ştii că de foarte multe ori mă gîndesc la tine, vorbesc cu prietenele mele despre tine și de aștept cu nerăbdare să-mi calci pragul inimii (uneori chiar mi-e dor de tine), :D mi-e interesant cu ce te ocupi sau ce faci într-un moment dat. Sper că și tu te gîndești uneori la mine. Despre tine.. cred și sper că eşti blond/brunet cu ochi albaștri (sau dacă nu, măcar căprui închis), nu eşti prea înalnt (pentru că eu sunt micuţă), eşti destul de arătos și te îmbraci bine (îmi plac oamenii aranjați, să ştii). Așa.. trebuie să fii deştept, ca să am alături mereu un om cu care să am despre ce vorbi, să mă iubeşti foarte mult, încît să-mi suporţi neajunsurile, să fii sincer, să fii romantic (și cu multe flori :D), să poţi să mă faci fericită (pentru orice eventualitate am scris un articol despre asta :D). Nu e neapărat să ai o stare financiară bună (mă rog, nu ar strica, dar eu nu pun un accent foarte mare pe asta), pentru că noi o să facem totul împreună: o familie mare și fericită, o casă - a noastră, o  avere...
Cam atît pentru azi.. va urma..)) Să ai o zi bună, oriunde ai fi))

Am și o piesă specială,  e pentru tine..<3))

Regrete..

"Văd totul perfect; există două situații posibile cineva poate face ori una ori alta. Opinia mea sinceră și sfatul meu prietenesc este acesta: și dacă o faci și dacă n-o faci, în ambele cazuri vei regreta."

Soren Aabye Kierkegaard

M-am gîndit să scriu despre regrete.. Cine nu are regrete? Sau cine nu s-a gîndit vreodată la regretul de a nu avea acel lucru sau alte chestii asemănătoare...

Cînd spun „regrete” mă gîndesc la toate promisiunile pe care nu mi le-am respectat, la toate cuvintele rostite în grabă, negîndite, și la toate cuvintele frumoase nerostit, la amînări pe mîine, pe mai tîrziu, pe cîndva, pentru a spune, a arăta, a îndrăzni, a iubi, la lacrimile celor pe care i-am rănit, la orgoliu, vanitate și timp irosit cu gînduri negative, la dezinteresul față de lucrurile care mă fac să iubesc viața, la momentele în care i-am lasat pe alții să aleagă în locul meu, la oameni pe care i-am pierdut, la adevăruri pe care am refuzat să le aud și pe care nu am îndrăznit să le rostesc. la faptul că am judecat înainte să cunosc, la faptul că am vorbit atunci cînd trebuia să ascult, la plecări în momentele în care trebuia să rămîn, la locuri și oameni pe lîngă care am trecut privind în pămînt, la lipsa de importanță cu care mi-am tratat eul, la te iubesc-uri nespuse, la „iarta-mă” spus prea tîrziu, sau deloc, la nopțile chinuite de frămîntări, la zile însorite, în care m-am ascuns între patru pereți, la zîmbete ascunse în suflet, la vise abandonate, la faptul că mi-am interzis să fiu fericită, la tot ce m-a ținut departe de mine...

Oameni de tot felul..

    Viaţa mi-a scos în cale mulţi oameni, însă nu toţi au lăsat amprente în sufletul meu.    
    I-am iubit pe toţi, într-un fel sau altul, pentru că nu pot relaţiona fără să mă implic sufleteşte. Iar uneori m-am aprins ca o scînteie şi m-am îndrăgostit fulgerător. Desigur că nu toţi mi-au meritat iubirea şi nu toţi mi-au răspuns la fel. Aşa cum nici eu, la rîndul meu, nu m-am purtat mereu echitabil. Dar oamenii pe care i-am iubit au lăsat amprente adînci în sufletul meu, fie că mi-au oferit fericire, fie că mi-au oferit tristeţe. Acesta pare a fi firescul vieţii. Să întîlneşti oameni care să te iubească și oameni care să te dezamăgească. Oameni care să te facă să zîmbeşti şi oameni care să te facă să plîngi. Oameni care să îţi ofere mîngîiere şi oameni care să te rănească. Oameni care să te încurajeze şi care să te ajute să creşti şi oameni care să te descurajeze şi care să te limiteze. Oameni care îţi rămîn alături pînă la sfîrşit ţi oameni care te părăsesc. Oameni care te învaţă să iubeşti şi oameni care te învaţă să urăşti. Oameni care îţi dăruiesc amintiri frumoase şi oameni de care nu mai vrei să îţi aminteşti. Oameni care te determină să fii bun şi oameni care scot tot ce e mai rău din tine. Oameni care merită toată atenţia şi implicarea ta şi oameni care te obligă să fii indiferent.Oameni care merită să le fii recunoscător şi oameni care nu au adus nimic bun în viaţa ta. Oameni care  și s-au dăruit şi oameni care doar te-au folosit.Oameni pecare îi uiţi şi oameni pe care-i păstrezi în suflet toată viaţa... 

Trebuie!

Trebuie. Acest cuvînt ne guvernează viaţa. Pentru că trebuie să facem ce trebuie, cum trebuie, cînd trebuie. Şi trebuie să spunem numai ce trebuie.
Dar cine-mi spune ce, cum, cînd trebuie? Şi cine decide ce trebuie şi ce nu?
Eu am schimbat orice context pentru „trebuie”. Pentru că dacă pînă acum trebuia să fac una sau alta, de acum trebuie să fac doar ceea ce vreau şi ce îmi place.
Dacă pînă acum trebuia să mă consum pentru nimicuri şi să fiu supărată pe oameni care m-au rănit, de acum trebuie să ignor ceea ce nu îmi place şi să fiu liniştită.
Dacă pînă acum credeam că trebuia să trăiesc după regulile şi prejudecăţile altora, de acum ştiu că trebuie să trăiesc după regulile şi principiile mele.
Dacă pînă acum trebuia să accept lucruri şi oameni care nu îmi plăceau, de acum trebuie să aleg.
Dacă pînă acum trebuia să aştept fericirea, de acum trebuie să o caut.
Dacă pînă acum trebuia să fac alegeri în funcţie de alţii, de acum trebuie să trăiesc aşa cum vreau, fără să aştept aprobări şi fără să mă justific.
Lumea? Nu îmi pasă. Nu cer nimic. Nu datorez nimic.
Nu trebuie să fiu înţeleasă.
M-am săturat să fiu după alţii şi să fac ceea ce spun alţii că trebuie să fac.
Ştiu şi singură ce trebuie să fac: TREBUIE să fiu FERiCITĂ!))

Nu sunt atît de săracă încît...

Nu sunt atît de săracă, încît să nu am o vorbă bună pentru un om care are nevoie de susţinere morală.
Nu sunt atît de săracă, încît să nu am lacrimi pentru a plînge alături de un prieten.
Nu sunt atît de săracă, încît să nu am zîmbete pentru cei care le-au uitat.
Nu sunt atît de săracă, încît să uit să rîd în hohote, chiar şi atunci cînd am necazuri.
Nu sunt atît de săracă, încît să nu dau din forţa mea, celor aflaţi la pămînt.
Nu sunt atît de săracă, încît să nu am gînduri frumoase pentru oamenii din viaţa mea.
Nu sunt atît de săracă, încît să nu mai cred în oameni, din cauză că cineva m-a minţit.
Nu sunt atît de săracă, încît să nu împart şi cu ceilalţi, din ceea ce am.
Nu sunt atît de săracă, încît să uit să le fac oamenilor cîte o bucurie.
Nu sunt atît de săracă, încît să nu am o mîngîiere pentru un animăluţ.
Nu sunt atît de săracă, încît să ţin braţele încrucişate în loc să ofer o îmbrăţişare.
Nu sunt atît de săracă, încît să nu mai iubesc, pentru că oricîtă iubire aş dărui, am din ce în ce mai multă.
Nu sunt atît de săracă, încît să îmi vînd sufletul pentru lucruri şi bani.
Nu sunt atît de săracă, încît să îmi pierd valorile.
Nu sunt atît de săracă, încît să rămân fără vise, din cauza deziluziilor.
Nu sunt atît de săracă, încît să raportez totul la „eu”.
Şi eu regret că sunt prea mulţi ''săraci'' în jur...

Nu sunt săracă, pentru că am o familie care mă iubeşte şi prieteni care sunt gata mereu să mă asculte, chiar dacă sunt puţini ei totuşi sunt, acolo, pentru mine)).

De ce cred că sunt un om puternic?

Pentru că ştiu cînd să mă retrag cu demnitate.
Pentru că nu permit nimănui să mă înjosească.
Pentru că sunt realistă şi am o judecată sănătoasă.
Pentru că nu pot fi păcălita cu vorbe frumoase şi cu promisiuni.
Pentru că pot să fac cale întoarsă de pe un drum care nu m-ar duce acolo unde aş vrea să ajung.
Pentru că mă respect prea mult ca să mă las înşelată, minţită şi folosită.
Pentru că nu plîng după cei care nu m-au iubit şi nu m-au respectat.
Pentru că îmi cunosc valoarea şi lungul nasului. Pentru că ştiu ce şi cît merit.
Pentru că nu las pe nimeni să îmi organizeze viaţa şi să ia decizii în locul meu.
Pentru că am puterea să spun „adio” atunci cînd nu sunt fericită şi cînd cineva nu mă tratează aşa cum merit.
Pentru că ştiu ce vreau. Pentru ca nu depind de nimeni.
Pentru că ştiu să pierd.
Pentru că îmi asum ceea ce sunt, cu bune şi rele.
Pentru că am curajul să fiu eu.