Nu mă mai recunosc..

Dezamăgirea-i cînd tot ce simţi e un regret amarnic şi chinuitor. Dezamăgirea-i cînd eşti laş, şi plîngi şi te ascunzi de ce ţi-e teamă sperînd că o să dispară. Am trăit multe dezamăgiri, dar acum e mai mult mai grav.. acum sunt dezamăgită de mine... "DA, Mariana, tu degradezi, dragă, şi nu-mi place ce faci din tine!"

Au trecut zile, zile înnorate şi reci, zile pline de tensiune şi de căutări. Au trecut zile de cînd am promis că-mi voi deschide sufletul şi voi scoate sentimentele negative, voi arunca tot ce este stricat şi voi deveni o persoană mai bună. Dar nu am reuşit să scap de nebunia mea.. ba din contra, eu înnebunesc mai tare, eu degradez din ce în ce mai mult. Nu mai găsesc nimic interesant în jurul meu care să îmi capteze atenţia de la starea mea. Caut ceva anume, nu ştiu ce, nu găsesc, dar nici nu mă chinui.

Acum, îmi dau seama că îmi complic viaţa şi mai mult. Mă simt foarte aiurea şi mă privesc ca şi cum aş fi transpusă în altcineva şi nu mă recunosc. Aseară am făcut chestii care nu-mi stau în fire, de care, cum am rămas singură, îmi era ruşine... şi acum îmi este.. Eu nu ştiu ce-i cu mine, eu nu eram aşa, eu aveam demnitate, eu credeam că sentimentele sunt ceva nobil că anume ele îi apropie pe oameni.. şi acum.. eu am facut-o.. acum au dominat nu sentimentele pure ci prostia mea, ura şi nebunia din mine.. Eu nu sunt un om bun, eu sunt o ratată, o ipocrită şi o profitoare! "Da, Mariana, asta eşti! Ar trebui să-ţi fie ruşine!"... (Crede-mă, îmi este!)