Cînd totul începe doar din teama de singurătate, se termină tot aşa...

Nu că mi-e trist...mă doare sau nu? Nu ştiu.. Este mai mult o nouă aberaţie a creierului meu... Ce naiba dau mereu peste situaţii aiurea, de ce nu e şi la mine bine cum e la alţii?! Cînd o să scap de naivitatea asta, cînd?
Au dispărut într-o clipă zîmbetul şi căldura din suflet, e greu să vorbesc despre vremurile bune.
Eram gata să-mi deschid sufletul pentru o nouă iubire, nu mă interesa dacă cădeam sau nu în ridicol, nu mă interesau părerile oamenilor din jurul meu, nu mă interesa nimic, nici chiar ''el'' nu mă interesa pentru că nu l-am iubit nici un minut.. atunci de ce m-am băgat în asta?! Pentru că nu am avut ce face alt ceva.. pentru că mă visam într-o poveste frumoasă.. pentru că am vrut să am iubit.. pentru că nu am vrut să mă ştiu singură.. pentru că mi-a scris într-un moment în care eram atît de disperată încît am uitat de principii, de sentimente, de mîndrie, de dragoste (pînă la urmă) şi mi-am zis că n-ar fi rău să încerc (adică cîte fete se întîlnesc numai aşa de dragul întilnitului, numai că am neglijat un lucrul foarte important - eu chiar nu pot să joc rolul ăsta, mi-e ruşine de mine acum, şi îmi dau seama că sunt o ratată). Mda.. am vrut să mă joc.. şi gata m-am săturat de joacă sau mi-am dat seama că nu ştiu regulile sau poate le ştiu, dar.. nu-mi plac.
Şi cînd sunt deja hotărîtă să o termin cu tine.. cînd îmi spun ajunge! Pînă aici a fost! Iar apari, de parcă ai şti că încep să ies din joc, să cedez, la naiba, pentru că nu asta vreau să trăiesc, eu vreau ceva mai mult, mai frumos şi mai adevărat.. Nu sunt sigură, dar cred că mintea şi sufletul meu nu te vor, doar teama de singurătate mă mai leagă de tine, crede-mă, nimic mai mult.