E "bine"!

    Suntem foarte politicoşi. Zîmbim atunci cînd trebuie, nu facem gesturi necuvenite. E normal, doar nu trăim în junglă. Strîngem mîini, nici prea tare, nici prea încet. Folosim des "da, mulţumesc", "nu, mulţumesc", "este ok aşa", "perfect, în regulă", "a fost bine". Ne place cam orice şi nu suntem capricioşi. Mîndri de noi, ne simţim integraţi, adaptaţi, funcţionali din punct de vedere social.

În general, cam totul este, vorba francezului, "comme ci, comme ça".
    Încercam să ne păstram dispoziţiile şi umorile în doze moderate. Nici prea cald, nici prea rece. Sau dăm impresia de "incomozi", de "depresivi". Or, ceea ce ne dorim, mai presus de orice, este să eliminăm suspiciunile celor din jur. Nici veseli, nici trişti. Ci aşa cum e cel mai bine: sănătoşi. Urmînd aceste tonalităţi, nu vom da greş: societatea ne va înghiţi şi ne va digera, nu riscăm să fim eliminaţi ca un corp străin sau, ce ştiu eu, chiar dăunător.
    Îmi întreb prietenii "Cum a fost în weekend? La film? În vacanţă? La sărbătoare?" şi răspunsul este inevitabil "bine" sau cum mai zic moldovenii “klasna”. Vocabularul cu care acordăm calificative lucrurilor din viaţa noastră este unul extrem de sărăcăcios. Să însemne asta că şi vieţile noastre sunt la fel?!
    Mi-e teama că omniprezentul "bine" începe să însemne multe şi în acelaşi timp nimic prin îndelungata lui folosire în contexte dintre cele mai diverse. La fel de bine poate să însemne "m-am plictisit de moarte", "a fost aşa şi aşa", "a fost ok", "nimic extraordinar", "a fost drăguţ". În plus, contează mult intonaţia cu care e rostit. E vorba de modul în care ne ascundem nemulţumirile şi problemele  în spatele unui cuvînt menit să oprească interogări viitoare. "Bine" nu deschide nimic, ci doar închide o uşă dupa el.
    Fac un pariu cu mine însămi: nu voi mai folosi "bine" timp de o săptămînă. Nu rîdeţi, încercaţi şi voi dacă vă gîndiţi că e aşa uşor. În locul lui, voi încerca să folosesc cuvinte cu substanţă, care chiar spun ceva celuilalt, cuvinte mai sincere şi care să transmită o stare, nu doar lehamitea de a gîndi şi a evalua ceva.