Sunt şi momente ca acesta cînd în orice caz nu aş dori să-mi plîng de milă. Dar parcă o parte a eului meu care se ocupă de ambiţii, realizări, năzuinţe parcă plînge de milă de ceea ce devin uneori.
Este grav. Felul în care mă simt. Cît de rău îmi pot provoca, numai din cauza unor amînări şi decepţii stupide. Şi cît de rău mă pot afunda în neputinţă, fiindu-mi din ce în ce mai greu să prind capătul frânghiei. Este păcat.
Într-adevăr, cînd este întuneric, stelele apar. Dar dacă le ating, iar ele se transformă în praf, înseamnă că este ceva în neregulă cu mine, cu felul în care abordez lucrurile, cum mă abordez pe mine însumi şi pe ceilalţi din jurul meu. Şi mai rău este că am lăsat această rană să putrezească, ajungînd ca un simplu sentiment de sinceritate (faţă de mine în primul rînd) să nu fie suficient pentru a depăşi acest moment. Sunt vinovată şi sunt mult prea slăbită să-mi pot asuma responsabilitatea. Sunt vinovată pentru dezamăgirile pe care le provoc, depresiile în care alunec şi marile nedreptăţi şi suferinţe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu