Mesaj la absolvirea liceului..

(care, din păcate, nu a fost apreciat de toţi.. dar asta e, nici nu a fost scris pentru toţi!)

Cînd am păşit pragul acestei şcoli, în faţa noastră se deschidea un drum frumos, pe care l-am parcurs cu încredere, îndrăzneală şi chiar timiditate, uneori.

Aceşti ani frumoşi au fost o acumulare de experienţe, de emoţii și împliniri. Ani în care unii dintre noi ne-am împiedicat, alţii am păşit mai încet, mai stîngaci, însă dumneavoastră, dragi profesori, ne-aţi ajutat să ne ridicăm, aţi încercat să ne faceţi să sporim ritmul, şi-am reuşit împreună, ne-aţi învăţat să mergem hotărîţi și fermi pînă la capăt și acum sunt sigură că sunteţi cu toţii mîndrii de asta.

Ştim  că n-a fost uşor, ştim că nu v-am ascultat întotdeauna, dar dumneavoastră aţi înţeles că acesta a fost felul nostru, al fiecăruia, de a vă arăta că avem nevoie de dascăli cu vocaţie, care să ştie să ne ia pe fiecare exact aşa cum suntem, să ne preţuiasc, să ne ajute să ne cunoaştem, să ne înveţe să apreciem prieteniile, să iubim cuvîntul și cărţile, să ne formăm nişte caractere putenice, capabile să înfrunte viaţa.

Am fost cu siguranţă o generaţie de elevi inspiraţi şi originali, fie că a fost nevoie să participăm la diverse concursuri şcolare, sau să impresionăm prin talentul nostru artistic şi sportiv, mereu conştienţi de speranţele investite în noi.

Bucuria şi nostalgia ne răvăşeşte deopotrivă sufletul, și cu respectul cuvenit unui astfel de moment, vrem să vă mulţumim pentru efortul, energia și dragostea pe care ni le-aţi dăruit. Vă suntem recunoscători pentru dăruirea şi rezistenţa de care aţi dat dovadă. Rămîneţi pentru noi exemple de competenţă, răbdare şi pietate. Realizăm, astăzi, cît de mult am avut de cîştigat, prin simplul fapt, că v-am avut alături în formarea noastră.
 
Ne vom gîndi la dumneavoastră la fiecare început de an şcolar, ştiind că sufletele vă vibrează cînd zăriţi pîlcurile de copii ce se îndreaptă voioşi spre şcoală, și ne vom aminti cu drag că odată, demult, în grupul de copiii către care priviţi acum eram și noi.

Cu respect şi recunoştinţă pentru tot efortul depus, vă anunţăm azi că suntem gata pentru noul drum plin de încercări, obstacole, succese și insuccese, drum pentru care cu devotament ne-aţi pregătit zi de zi în toţi aceşti ani.

Părinţilor le suntem recunoscători pentru grija, suportul şi încrederea oferită. Pentru că nu au încetat să creadă în noi şi în succesele noastre, şi pentru că indiferent de alegere sunt mereu alături de noi gata să ne dea cea mai bună povaţă. Vă mulţumim pentru emoţiile cu care ne priviţi de fiecare dată cînd suntem primii, şi atunci cînd primi nu suntem noi..

Colegilor le dorim să îndreptăţească aşteptările părinţilor şi profesorilor, sa dea dovadă de responsabilitate, străduinţă şi demnitate. Să aveţi o viaţă plină de reuşite, iar greutăţile să nu vă ştirbească din gingăşia şi frumuseţea sufletească pe care eu am regăsit-o în voi. Mari succese!

Familia - mediu non-violent

(temă pentru acasă)

     Dacă cineva ne-ar întreba, repede-repede, ce este familia, ce-am răspunde?
     Ne-am gîndi la mama, la tata, la frații noștri, la bunici. Poate cuvintele s-ar aduna greu, dar, sigur, fața ni s-ar lumina.
     Ne-am aduce aminte de mîinile calde ale mamei care ne-au sprijinit primele încercări de a descoperi lumea, de privirea ei îngrijorată într-o noapte cînd am fost chinuiți de febră, de fericirea ce i-a cuprins întreaga ființă la primul nostru calificativ de ”foarte bine”, de emoția ce o stăpînea la prima noastră serbare...
     Ne-am aduce  aminte de brațele puternice ale tatei care ne fac să ne simțim mai siguri pe noi, de ochii lui ce descoperă în adîncul ființei noastre năzdrăvăniile pe care încercăm să le ținem ascunse, de jocurile și clipele minunate trăite împreună...
     Și-am putea încerca și un răspuns : „Pentru mine, familia este totul!” .
     Am înțelege atunci că noi nu însemnăm ceva decît alături de ai noștri, că viața noastră e mai frumoasă, mai luminoasă, dacă e ocrotită de cei dragi, că familia este cel mai bun, cel mai favorabil mediu pentru dezvoltarea noastră, un mediu unde nu ar trebui să existe loc pentru neînțelegeri și violență.
     Milenii de-a rîndul, familia a fost rezervorul uman al istoriei, a fost primul nucleu al civilizației, a însemnat stabilitate în timp și speranță pentru viitor.
     Deoarece omul a fost creat să trăiască în colectivitate, familia contribuie enorm la dezvoltarea deplină a facultăților sale intelectuale și psihice, și a caracteristicilor lui de natură socio-emoțională. Pentru aceasta omul trebuie să se manifeste întru-un mediu favorabil, familia, reprezentînd mediul perfect. Relațiile de interdependență dintre părinţi şi copii și relația de susținere reciprocă dintre soț şi soție au menirea de a furniza acele resurse interioare care să ajute individul să depășească situațiile critice din viață și să dea randament la nivelul adevăratelor lui resurse interioare.
     Mulțumesc lui Dumnezeu că mai există și oameni în preajma cărora nu trebuie să-mi țin scutul sus și armele pregătite mereu de atac. Că pot crea, cu ajutorul lor, propria noastră lume în care ne ajutăm reciproc și ne sprijinim fără să ne judecăm slăbiciunile și acțiunile, unde mă pot întoarce liniștită de fiecare dată cînd simt nevoia de a cere un sfat sau de a cere o mînă de ajutor. Mă bucur că am alături oameni în sufletul cărora am găsit mereu înțelegere, compătimire, afecțiune și refugiu. Mă bucur că am o familie în care violența nu e o metodă de educație.
      În sînul familiei mele găsesc mereu oameni care mă iubesc și mă fac să zîmbesc, care-mi oferă mîngîiere, care mă încurajează și care mă ajută să cresc, oameni ce-mi rămîn alături pînă la sfîrșit, ființe dragi care mi-au dăruit amintiri frumoase, care m-au determinat să devin un om bun, oameni ce o să-i păstrez în suflet toată viața.
      Totuși, spre regret există și familii în care se întîlnesc certuri, neînțelegeri, abandonuri, violență, lacrimi și durere.
     Violența în familie este un fenomen care, în mare măsură, încă nu este conștientizat de către societate ca fiind ceva deosebit de grav. Poate de aceea sunt mulți cei care preferă să nu intervină în cazul în care asistă la o asemenea scenă. Violența în familie nu este ceva normal. Și nu este ceva ce trebuie acceptat ca atare. De asemenea, fiecare din noi ar trebui să-și pună întrebarea: “Eu cum aș reactiona daca aș vedea un bărbat ce-și bate soția, sau un părinte ce-și bate copilul?”. Nu e corect să spunem: “ Nu mă bag, pentru că nu e treaba mea”. Ba da, este treaba noastra, a tuturor, pentru că acesta este un fenomen care afectează nu doar pe cei implicați ci întreaga societate în care trăim. Fiecare copil are nevoie de o familie care să devină un mediu favorabil formării personalității sale, un mediu fără violență, și aceasta este problema întregii societăți deoarece acest copil, la rîndul său, prin personalitatea sa, vă influența nemijlocit asupra comunității din care face parte.
    Familia nu va deveni un mediu non-violent totalmente atîta timp cît în societate vor exista  indivizi ce cred că “bătaia este ruptă din cer” și trebuie să facă parte integrantă din educația unui copil. Trăim o perioadă în care violența se întîlnește la orice colț de stradă, ar trebui să conștientiăm că măcar în sînul familie fiecare trebuie să găsească dragoste, înțelegere și afecțiune. Avem nevoie de familii model care să educe copii capabili să schimbe lumea, copii plini de dragoste de viață și frumos, copii ce vor dori să formeze ,mai apoi, și ei o familie fericită, în care violența să nu aibă loc. Avem nevoie de familii ca mediu non-violent.

De vorbă cu EA

- Cum te simţi astăzi?
- Bine. Sunt bine.
- Dacă doream să fiu minţită, acceptam. Spune-mi, cu adevărat, cum te simţi astăzi?
- Nesigură. Şi, mă tot amăgesc că sunt bine, zîmbesc dar apoi îmi amintesc că e doar o prefăcătorie şi…sunt tristă din nou. Dar asta nu înseamnă că nu-s fericită. Înseamnă că vreau mai mult.
Îşi muta corpul de pe un picior pe altul. Mă privea cu suspiciune şi se gîndea dacă să mi se deschidă sau nu.  I-am spus că o consider o femeie puternică. Mi-a răspuns că ”a trebuit să parcurg un drum ca să ajung aici. Şi totuşi, adînc acolo ştiu că sunt fragilă". Mă privea fix cu ochii ei căprui şi se juca cu părul ei lung şi castaniu. Aştepta o altă întrebare. Nu ştiu ce aş fi putut să o întreb. Simţeam din partea ei un fel de forţă care mă îndepărta şi totuşi mă îndemna să vreau să o cunosc mai mult. Simţeam că a încerca să-i intru acolo, în suflet, ar însemna să mă arunc de pe un bloc înalt, ştiind că voi sfîrşi strivită de pămînt. Dar nu mă puteam opri.
- Ce-ţi doreşti cel mai mult de la viaţă?
- Să mă regăsesc. Să fiu doar eu, să ştiu mereu cine sunt şi să nu joc jocuri ipocrite. Asta e important pentru mine. Şi…mai vreau să reuşesc să găsesc un echilibru.
- Un echilibru între ce?
Şi-a umezit buzele, s-a uitat în jos şi a şoptit uşor: ”între mine şi ceilalţi. Între sentimente.”
– Ce crezi că aşteaptă oamenii de la tine?
- Totul sau nimic. De ce nu mă întrebi ce aştept eu de la ei?
- Îţi este frică?
- Foarte! Dar, nu las asta să se vadă. Dacă ar şti oamenii cît de frică îmi este, nu ar mai sta pe gînduri şi m-ar ataca. Mi-e frică de ce-aş putea să devin. Insist, e foarte important pentru mine să ştiu cine sunt. Să fiu eu.
- Şi cine e acel ”eu”?
- Ha! Asta, asta…nu voi putea să-ţi răspund. E acolo, undeva. E aici. Uneori simt că face parte din mine, alteori nu. Dar ştiu că trebuie să rămînă mereu în preajma mea.
- Visezi?
- Cu ochii deschişi şi cu ochii închişi. Numai că atunci cînd visez, tot timpul menţin contactul cu realitatea. Nu mă pot abandona. Niciodată.
- Ai pe cineva apropiat alături de tine?
Mi-a zîmbit, m-a bătut peste umăr şi a plecat. În urma ei a închis uşa. Uşa de la cameră şi uşa sufletului.