Revenire

M-am săturat de oameni care îmi spun cum sunt şi ce ar trebui să fac, aşa cum m-am săturat să le cer celor pe care îi consider superiori să-şi dea cu părerea asupra mea.

Oricît ar fi de minunaţi aceşti oameni, noi niciodată nu vom fi la fel ca ei. Asta pentru că suntem diferiţi, şi fiecare are un alt rol (roluri diferite dar complementare).

Am obosit să urmez drumuri bătătorite de alţii, să cîntăresc ideile lor şi mai ales… şi să mă lupt cu mine însumi. Nici o frunză din acelaşi copac nu este la fel ca celelalte, nici un fulg de nea nu are acelaşi format, atunci de ce m-aş încăpăţîna să devin ceea ce nu sunt?

Indiferent dacă este un moft, o nevoie sau o etapă necesară, ştiu sigur că vocea interioară este singurul meu ghid, care nu e aceeaşi cu vocea perfecţionistă din capul meu sau din capul altora.

Dacă eu am răbdare cu mine, nu mă mai priveşte dacă ceilalţi nu au  cu mine.

Dacă eu mă accept aşa cum sunt, nu e treaba mea dacă ceilalţi nu mă acceptă.

Și dacă eu mă iubesc pe mine însumi aşa cum sunt, iubirea mea nu mai este condiţionată de ceea ce fac sau nu fac ceilalţi pentru mine…

Iubesc… pur şi simplu, fără condiţii, fără circumstanţe favorabile sau nefavorabile, fără a mai face proiecţii în viitor, fără a mai aştepta la nesfîrşit momentul potrivit pentru a manifesta ceea ce simt, fără a-l răni pe celălalt şi fără iluzia nemiloasă a perfecţiunii.

Acum ştiu că a-şi asuma dreptul de a-i eticheta pe ceilalţi şi de a le spune ce crezi tu că ar trebui să facă pentru a se îndrepta nu e decît o iluzie din marea de iluzii ale acestei lumi care ne păcăleşte zilnic. Nu există nici o reţetă, există în schimb o singură poţiune magică care vindecă orice boală şi orice durere- iubirea.

Să învăţ să admir..(pentru mine)

Sunt perioade în viaţa mea cînd tînjesc să cunosc oameni noi cu care să rezonez, dar acest lucru nu se întîmplă. Acum am înţeles că nu se întîmplă pentru că obişnuiesc să observ mai degrabă defectele decît calităţile, să judec în loc să admir, să mă uit la oameni doar cu mintea, nu şi cu inima.
Îmi construiesc mental nişte şabloane despre cum ar trebui să fie prietenii mei, iubitul sau persoanele apropiate, iar dacă cineva nu se încadrează mă grăbesc să le pun etichete sau să îmbrăţişez o atitudine închisă. Cum spunea cineva „atunci cînd judeci oamenii nu mai ai timp să-i iubeşti”. Dacă continui să critic în loc să admiri o să ajung singură... de asta în ultima perioadă încerc să mă schimb, să renunţ la "şabloane", pentru că ele mă fac să pierd oamenii de lîngă mine.. puţiniii oameni care încearcă să se apropie de mine.

Am observat că oamenii devin mai frumoşi atunci cînd admiră frumosul. Cît de frumoşi sunt copiii cînd se bucură de ceea ce văd. La fel suntem şi noi, doar că atunci nu avem o oglindă la îndemînă care să ne arate sclipirile din ochi şi seninătatea din priviri.

A venit şi rîndul inimii să-şi ceară drepturile şi să ne uităm unii la alții cu sclipiri de dragoste în ochi, oricît am fi de diferiţi. Ne-ar ajuta enorm mai multă dragoste în privire atunci cînd ieşim pe stradă, cînd cineva ne enervează în trafic, cînd un prieten ne vorbeşte urît sau cînd cineva ne salută cu un zîmbet pe care pînă atunci nu l-am remarcat. Să revenim la acea natură profund umană şi dacă nu putem răspunde cu dragoste la indiferenţă, măcar să răspundem cu dragoste la dragoste, pentru că şi asta am cam uitat, o spun din propia experinţă. E o lecţiie pentru noi toţi!
Un filmuleţ exact la temă: