My story...

   În ultima vreme am început să ascult un post de radio naţional şi iată ce melodie minunată am ''găsit'' azi. Mi-a plăcut de la  primele acorduri.. şi a început să plouă, era o ploaie rece şi deasă, ca ploile de vară (chiar îmi era dor de aşa o ploaie), şi ploua minunat.. Ploua şi în inima mea, ploua cu sentimente, cu amintiri, cu vise peste vise, cu iluzii peste iluzii.. şi era frumos pentru că mă simţeam într-o poveste, era o stare care nu poate fi descrisă.. era ciudat şi minunat.. eram fericită şi tristă.. Fericită pentru că am prins un asemenea moment frumos: o piesă de suflet, o ploaie curată şi o poveste de dragoste minutată (din piesă).. iar tristă pentru că nu am jucat într-o asemenea poveste.. Sînt o visătoare.. ştiu. Prea visătoare pentru realitatea asta. În mintea mea totul e altfel, e ca în filme, e că în piesa asta.. în mintea mea toate au un ''happy end''. Nu ştiu ce-o să mă fac cu caracterul ăsta.. deja am dat-o în bară din cauza lui şi încă o să mai am de suferit, o ştiu. Şi mai ştiu că nu există aşa poveşti în relitate, că e imposibil aşa ceva.. şi totuşi eu încă sper.. şi totuşi în mintea mea de copil adult eu îmi scriu povestea mea frumosă, mi-o scriu în fiecare seară înainte de somn, mi-o scriu de fiecare dată cînd ascult o piesă în care aş vrea să fiu, mi-o scriu de fiecare dată cînd văd un film bun, de fiecare dată cînd citesc ceva de unde aş putea copia cîte ceva pentru a-mi întregi povestea, pentru a o face cît mai frumoasa, cît mai perfectă... În povestea mea sînt fericită.. să nu credeţi că nu plîng, plîng şi acolo, dar acolo are cine-mi şterge lacrimile..
    Îmi place să visez, e pentru mine cel mai bun mod de a-mi nimici suferinţa pe care mi-o aduce realitatea, mă ajută să mă rup de rutină, de singuratate. Are şi efecte negative, dar pentru asta există raţiunea, ea mă ţine pe pămînt cît realitatea să nu pară atît de acră. Dar mai e ceva ce nici raţiunea nu poate preveni.. sînt dezamăgirea şi teama că niciodată nu va fi ca-n poveste. Dar asta las pe seama timpului, pe seama maturităţii şi a vieţii, poate ele o să mă îndepărteze de vise şi poveşti, poate ele o să mă aducă mai aproape de realitate.. Dar nu vreau, nu acum... mie îmi place mai tare alături de visele mele.. (...şi acum mi se face dor de copilarie, de timpurile cînd aveam 4-6 ani, atunci totul era posibil pentru că cu o scara destul de lungă puteai ajunge la cer, pentru că existau printese şi castele undeva peste mări, pentru că exista Moş Crăciun.. dar paranteza mea devine prea lungă, o s-o continui altă dată..). Deci am spus că-mi place să visez.. chiar îmi place, şi mă doare-n cot dacă nu-s bună pentru realiatea asta care face glume pe seama viselor mele, realitatea în care nu ma încadrez (nici nu vreau, nu-mi trebuie!), realitatea în care predomină rutina şi indiferenţa, n-am nevoie de ea pentru că am visele mele, vise în care mă simt bine şi asta contează cel mai mult pentru mine la moment, iar dacă realităţii nu-i convine ceva nu are decît să ia atitudine, să facă ceva ca să arate măcar puţin de tot cu visele mele.. atunci o să fiu gata să renunţ la povetea mea în favoarea poveştii pe care o să mi-o ofere ea.

O seară frumoasă!)) Eu mă duc să-mi continui ''my story'' :D

p.s.: aici, realitatea = oamenii care mi-i ''scoate'' viaţa în cale.