E seară…ce sentiment ciudat…cerul s-a întunecat, acelaşi întuneric se năpusteşte şi peste sufletul meu. Mii de gînduri şi sentimente îmi vin brusc, se năpustesc spre mine…as vrea să le pot controla, dar e imposibil…sunt prea multe. Inima mi-e rece iar sufletul negru...Mi-aş dori atît de mult să pot plînge dar am făcut-o de prea multe ori şi mi-e teamă că ochii mei nu mai pot plînge….sînt din ce în ce mai singură, pierdută în noaptea...
Oare e un vis? Dacă da..de ce nimeni nu mă trezeşte, de ce nimeni nu mă strigă din vis? A trecut mult prea mult timp de cînd sufăr…mi-aş dori ca totul să fie doar un banal coşmar, dar ceea ce mi se întîmplă e cît se poate de real…atît de real...
E linişte în cameră...poate prea linişte, numai stropii de ploaie se aud lovindu-se de geam…picăturile de ploaie se preling pe sticla geamului ca nişte lacrimi pe un obraz străin…e totul atît de pustiu…iar pustiul îmi arde-n inima tot…nu mai am nimic…doar o lacrimă plăpîndă şi-a făcut curajul să iasă la iveală şi se scurge temătoare pe obrazul meu. Aş vrea…aş vrea…să am puterea să înteleg ce se petrece…dar nu pot…m-am închis în mine atîta timp încît nici eu nu mai ştiu nimic de a mea viaţă…în van mai caut amintirile plăcute...dar oare am avut parte de ele, sau doar am visat o eternitate la ele?! nu stiu…sunt atît de confuză…şi rătăcită în propriile-mi gînduri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu