**

Suntem amîndoi conştienţi de ceea ce avem. Și recunoscători. Însă uneori, mi-e greu să mă acomodez cu acest ”să fim mulțumiți de ceea ce există“. De ce? De ce să fiu mulțumită de o jumătate/un sfert de măsură, cînd noi merităm totul? De ce să privesc un lucru cu un singur ochi, cînd îl pot măsura cu toată privirea? De ce unii au totul și nu conştientizează, cînd noi ne mulţumim cu simple conversații pe rețele de socializare? De ce unii au ‘acces’ la toate, iar noi trebuie să ne limităm? Și ştii? E greu că ..suntem nevoiţi să contemplăm într-o permanență stare de ‘ bine ‘. Niciodată mai sus (sau foarte rar, în frumoasele zile cînd ne vedem). Pentru că .. e imposibil. Și e imposibil de ce?...... Prea multe întrebări fără răspuns...

Mă macină gîndul că vreau să te văd și nu pot. De ce pentru a fi fericiţi trebuie să parcurgem zeci de kilometri? Și dacă ţie ți-e greu, eu mă înec în amărăciune. Că eu, eu nu pot fi acolo sau tu nu poţi fi aici, lîngă mine... Și de dimineaţă, de ce nu pot fugi la tine-n braţe? Iar seara, de ce nu pot adormi lîngă bătălile inimii tale?

Nu vreau să mă conformez. Nu vreau să rămîn la stadiul de ‘e bine așa’, cînd de fapt nu e! De ce nu ne-am putea bucura de aceleaşi lucruri ca și ceilalţi? Pentru că ar fi ‘prea perfect‘?

Timpul nu e neapărat de partea noastră. Și cu cît trece mai repede, cu atît dorul de tine e mai mare. Pentru că între noi nu poate fi vorba de uitare, ci de intensitatea sentimentului. Dar noi luptăm. Luptăm pentru noi și pentru a demonstra că se poate. Luptăm cu ceva ce nu putem vedea, însă ştim că există. Luptăm cu imposibilul. Pentru că noi, îl vom face să devină posibil. Și vom fi în continuare sustinuți de ceea ce ne bate în piept. Noi nu cerem, noi vrem doar ceea ce merităm. Iar tu, să nu renunţi. Luptă! Pînă la ultima suflare.. Eu am mare nevoie de tine, noi avem nevoie...