De vorbă cu EA (II)

Am întîlnit-o în staţia de autobuz, stătea visătoare și admira albul pur al florilor de cais... Zîmbea...Se bucura ca un copil de primăvara din jurul ei, totuşi gîndurile îi erau departe…M-am apropiat, ştiu că poate avea nevoie de singurătate dar nu m-am putut abţine să nu-i vorbesc...

« Bună », am spus. Mi-a răspuns cu un zîmbet.. Ca să-i captez cumva atenţia am remarcat: « Frumos e Bucureștiul primăvara…Și ce soare darnic ne bucură astăzi ».  A confirmat iarăşi printr-un zîmbet dar apoi a adăugat : « și totuşi ceva nu ajunge…».  Am privit-o confuză.. Mi-a înţeles starea așa că a completat  « …pentru împlinire…Eu tot nu reuşesc să mă regăsesc ».  Mi-am amintit că am mai vorbit despre dorinţa ei de a se regăsi, ştiam că subiectul acesta o doare așa că am ales să-l evit.
- La ce te gîndeai adineauri, am întrebat..
-Vreau acasă… Atît a spus, și în ochii ei a apărut o sclipire, doi stropi de sensibilitate profundă..
După un moment în care am simţit-o luptîndu-se să fie puternică, a adăugat : « ştii, eu nu am spus nimănui pînă acum, dar de cînd sunt aici mă simt și mai neîmplinită, simt ca o parte din mine a rămas acolo.. și nimic din ce se întîmplă cu mine aici nu mă bucură…nici măcar acest soare darnic…»
-Ce-ți lipseşte cel mai mult?
-Sufletul..
-Pai și unde crezi că ți-e sufletul ?

-La el..

-Și el unde e ?

-Acasă…
M-a privit în ochi, căuta pe cineva care s-o înţeleagă, s-o compatimească, căruia să-i poată mărturisi frămîntările, dar cum mereu preferă să  nu-și deschidă sufletul, a urcat în autobus și a plecat...