O mai spun o data: mi-e dor de tine…de fapt nu mie, ci sufletului meu greu de stăpînit care nu-şi găseşte liniştea şi trupului meu sălbatic îmblînzit numai de tine. Mi-e dor de liniştea pe care mi-o oferă atingerile tale, căci trupul meu doar de ele ascultă…de privirea ta care mi-i atît de dragă... Pielea mea nu cunoaște decît buricele degetelor tale, gura mea nu cunoaște decît gustul buzelor tale, eu nu tresar decît la auzul șoaptelor tale și la săruturilor tale tandre pe gîtul meu arcuit…
Și mi-e dor să te aud chiar și la telefon, mi-e dor să-ți aud glasul vesel, voioșia cu care mă întrebi ”ce mai faci, Mariana?” . Mi-e dor de convorbirile noastre interminabile. Mi-e dor să-mi povestești ce faci în fiecare zi, cu ce oameni te întîlnești, ce reuşite ai. Mi-e atît de dor să-mi vorbeşti. Mi-e dor să te văd. Mi-e dor să ne întîlnim doar noi undeva departe de ceilalţi, unde putem fi noi înşine. Mi-e dor să lenevim unul în braţele celuilalt. Mi-e dor de mîna ta ce mă mîngîie uşor și mă dezmiardă cu cele mai tandre atingeri. Mi-e dor să mă trezeşti dimineaţa cu un pupic dulce. Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi....
